Era o zi obișnuită, cu mai puține griji și treabă la muncă. În timp ce așteptam să se răcească ceaiul, îmi trece prin cap gândul să fac un portret. Unul pentru viață, pentru mine… unul fotografic…, “ca să-l arăt nepoților”, vorba din popor. Iau telefonul, îl sun pe Mihail și stabilit o oră pentru ziua următoare.
Ei și dacă Nikușor e om de creație și inventivă – o mănâncă mâinile să iasă din tipare. A doua zi, dimineața pe răcoare, merge după lapte. Domnișoara de la casă a tăcut preț de câteva clipe, apoi a numărat câți litri de lapte am luat și a ghicit scopul lor. Da, voi face baie în lapte.
Ce vreau să stransmit prin acest scurt articol?
Să ne alintăm din când în când cu poze profesioniste, într-un context neobișnuit, special, neașteptat; poze în care cel de după obiectiv va reuși să-ți întrevadă sufletul și să-l întipărească pentru secole. Stările prin care treci în timpul unei sesiuni foto sunt intraductibile în cuvinte; ele nu se descriu, ci trebuie trăite.
P.S. Misterul unor astfel de proiecte e cel că rezultatul final nu ți se oferă pe loc, aici și acum. Aștepți răbdătoare, apoi întrebi “Când Mihail?” și el îți răspunde: “Stai că nici nu am reușit să ies de la tine!” Apoi vine un mesaj – “vezi că ai pozele”, alergi la computer și te cuprinde valul de căldură. Ce zici? Încerci și tu?