E titlul ultimei cărți scrise de Tatiana Țîbuleac, dar și a ultimei cărți citite de mine în această vară. Sincer, nu m-am așteptat ca acest roman să fie opusul emoțiilor redate în cartea “Fabule”, de aceeași autoare. Furie, paranoia, halucinații, cancer, moarte – trăiri puternice, ce răscolesc sufletul și ți-l “recuperează” mai apoi.
Mi-a plăcut enorm felul în care basarabeanca noastră a tratat afecțiunea în scrierea sa, eroul învățându-se să iubească ceea ce a urât toată viața (e vorba despre mama) și pe care ar fi vrut, mai degrabă, să o vadă moartă. Frumoasă transformare, prin prizma unei veri, a doi ochi verzi și a relației mamă-fiu.
Romanul relatează despre Alecksy, personajul principal, care vine dintr-o familie de polonezi emigranți ce trăiesc în Franța. Moartea surorii iubite, defectele de comunicare, boala mentală și evenimentele nedorite de-a lungul timpului au determinat ruptura între el și mama lui. Pe tot parcusul romanului, autoarea construiește firul narativ atât de delicat, încât Alecksy pierde din nebunie, prinde la luciditate, găsește dragostea, pierde picioarele, se regăsește în artă, dar și în droguri.
Primele 50 de pagini le-am citit cu frustrarea care îți răscolește interiorul. Odată finalizată, cartea m-a făcut să iau un gât de aer și să zic: “Sunt vie, înseamnă că trăiesc.”. Minunat sentiment! Recomand!
De ce am ales să citesc această carte:
- vara e anotimpul meu preferat;
- culoarea preferată a ochilor e verde;
- titlul curios.
De ce ți-aș recomanda-o și ție:
- Tatiana Țîbuleac știe să folosească cuvintele pentru a genera emoții;
- pătrunzi, neobservat, în gândirea unui om bolnav mental;
- romanul te schimbă, revii mai pregătit de autocunoaștere.
“I-am spus că acest tablou se va vinde, se va vinde neapărat, și chiar cu mulți bani – pentru că oamenii sunt stricați și caută stricăciuni. Pentru că oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că așa e mai ușor.”
