Sunt oameni cărora le spun “ai mei”, pe care îi simt de la distanță. Nu neapărat poți să explici cum se leagă firul din primele secunde și ajungi să-ți legi viața cu ei. Sunt omuleți ai sufletului. Unul dintre ei e Mihail Turculeț, omul pe care îl cunosc doar de ceva timp, dar parcă de o viață.
Cine este Mihail Turculeț? De unde vine și încotro se îndreaptă?
E o personă puțin mai stranie în comparație cu restul. Am început să fiu ușor individualist de pe la 12-13 ani: nu mai purtam hainele cumpărate de mama, nu puteam să înțeleg de ce tot satul purta același costum sportiv albastru cu 3 dungi albe. Mult timp mi-a luat să mă caut, de mic voiam sa devin cosmonaut, apoi nu știu ce, apoi am ajuns la Facultatea de Energetică pe care am lăsat-o în anul 4, sunând-o pe mama și zicându-i că nu mai vreau să fiu electrician. A urmat Facultatea de Matematică și Informatică, finalizată cu succes.
De ce Mihail are păr lung, barbă și mâinile tatuate?
El tot timpul l-a avut lung! Ce-i drept, nu atât de lung.
Dacă toți colegii mei (băieți) erau tunși scurt, eu trebuia sa fiu diferit, să nu fiu din acelaș incubator. Până nu primeam câțiva “dumnezei” de la tata și în 15 minute eram frumușel ca toți vecinii de pe strada mea, cea din deal, satul nou și raionul vecin. Azi deja sunt mare, am… peste 18 ani.
Barbă, bărbat, purtător de barbă, cred că de aici și BĂRBAT. Am ajuns în halul ăsta treptat, fără planuri, strategii. Părul creștea, dar barba nu, așa am început de pe la 15 ani să mă rad cu lama – auzisem că dacă te razi des, începe să-ți crească barbă. O brânză! A crescut la timpul său. Nu știu de unde dragostea de barbă, cred că-i înnăscută. La fel și tatuajele, le am de foarte mult timp doar că în interior. De un an de zile au început să apară și pe exterior (și nu doar mâinile).
De ce dai preferință portretelor?
Totul a început de la Photoshop, cunoștințele pe care le aveam m-au adus în primul studio fotografic, unde realizam fotografii 3×4 (tot un fel de portrete ). Apoi a urmat al 2-lea studio și așa am început să fur meseria de fotograf. În aceeași perioadă s-au început însurătorile în cercurile de prieteni, eu fiind unicul din gașcă cu camera foto în gât. Respectiv, am intrat fără să vreau în industria nunților. Totul era bine, vesel și frumos, dar după 5 sezoane, circa 200 de nunți și cumetrii, parcă deja erau toate la fel, riscam s-ajung în depresie, simțeam nevoia unei schimbări. Mi-am îndreptat atenția spre Portret, și nu unul simplu – cu fete frumoase în Grădina Botanică, cu o mână în șold, capul lăsat pe spate și un picior ridicat. Cerințele mele erau mult mai mari, portretul trebuia să fie plin de viață, să aibă acea sclipire în ochi, să transmită nu doar frumusețea exterioară, dar și pe cea interioară, pe care noi o ascundem involuntar atunci când obiectivul se îndreaptă în direcția noastră, mimând astfel diferiți idoli sau supereroi. Avantajul unei ședințe de portret în cazul meu este intimitatea dintre fotograf și model, într-o atmosferă ce i se potrivește. Fotografia de natură/peisaj nu mai este pentru mine, e pentru cei ce au puterea și răbdarea să stea undeva în cort 2-3 săptămâni pentru acea unică secundă care poate să nu se mai repete niciodată.
Ce îți place să fotografiezi mai mult: femei, bărbați sau cupluri?
Inițial fotografiam mult mai multe femei, credeam că-i mai simplu, sunt frumoase, sexy, ai apăsat butonul și voilà capodopera. Se mai și dezbrăcau pe alocuri (am fotografiat și nuduri, dar să nu știe mama). Bărbați practic refuzam să fotografiez sau dacă și mă rugau insistent atunci ne reușeau 2 fotografii – una cu mâinile în buzunare și alta cu brațele strînse la piept. Nimic interesant.
Azi nu mai contează sexul, dacă se dezbracă sau nu… Fotografiez bine și femei și bărbați, am auzit zvonuri c-aș fi mai bun la portrete de bărbați. Mai puțin optez pentru cupluri. Dispare acea intimitate dintre noi doi. În trei e un pic mai dificil, am lucrări cu care mă mândresc, dar lucrez în direcția asta ca să devin și mai bun.
De unde vine pasiunea de a fotografia pe film și cât de des faci asta?
M-am născut în era filmului, tata a fotografiat pe film, până într-o zi când nu era nimeni acasă, iar eu – mult prea mic ca să înțăleg că din joacă, fotografiind găinile pe afară, aș putea strica aparatul magic. Când am înțeles ce-am făcut, l-am pus la loc și m-am făcut că plouă.
Toată calea mea în ale fotografiei s-a întâmplat pe digital. Interesul pentru pe film, cum se fotografia pe timpuri, ce tehnici erau pe atunci a apărut acum câțiva ani, la fel și dorința de a crea altceva.
Am început prin a colecționa aparate vechi, apoi să le încarc cu film și să văd ce pot face ele, iar rezultatul m-a fascinat. Am început să caut diferențele dintre film și digital comparând mii de fotografii, să invăț cum pot obține aceste fotografii moi, granulate și pline de viață.
De ceva timp, fac tot procesul cap-coadă: de la cumpărarea filmului până la momentul când introduci o bucată de hârtie albă într-o cadă cu substanțe chimice și apare farmecul care te lasă fară respirație. Ești tu, întunericul, becul roșu și magia. Și cu toate că acest proces îl repeți iar și iar – nimic niciodată nu e la fel.
Blitz
- Primul lucru pe care îl fac înainte de o sesiune foto e… Cafea, baterie încărcată, și, pentru orice eventualitate, un film alb-negru.
- Vreau să fac portretul… Mamei (pe cei dragi e foarte dificil să-i fotografiez).
- Partea iubită din corpul uman, pe care îmi face plăcere să o fotografiez e… Of, da’ soția mea o să citească interviul ăsta ?
- Câteodata și bărbații plâng – când… Când îi ții mult cu ochii în soare. Glumesc! Când vreau eu o ședință specială și simt că modelul meu s-a deschis sută la sută și are încredere în ceea ce fac.
- Stilul fotografic preferat este… Fotografia de război, doar că încă sunt fricos ca să mă aventurez în ea.
